Acum zâmbesc. Prin milioanele de frunze pierdute de copacii lefteri trece un pitic nevinovat. Părinţii lui vorbesc politici pe aleile Copoului, iar el cade. Mama speriată ridică o sprânceană, tatăl lui îşi întrerupe fraza indescifrată de mine cu subiectul „Geonă şi Băsescu”, apoi piticul se ridică singur şi merge mai departe răsfoind milioanele de care s-a împiedicat. Mama îşi lasă jos sprânceana, tatăl îşi reia ideea politică, iar eu întoc capul şi scriu din nou.
Mă mai uit încă o dată spre locul unde trebuia să-mi fie băncuţa verde, dar tot nu e.
[...] O zăresc într-un final şi rămân uimit din nou. Îmi ridic sprâncenele: „ce caută acolo?” Apoi detaliile... un cuplu se joacă de-a vulgarii când pe ea, când lângă ea... „Felinarul încă-l am!”
La cele 13 grade citite de pe-un plugin ce-afişează vremea pe un icon desenat pe desktop – instalat deja de-o lună – mi se pare că e prea frig. Cred că se termină mult prea devreme toamna.
Încă un râs forţat pentru doi poliţisti comunitari şi gata scrisul pentru azi.
(20:32 19.11.2009)